Buftea era un domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de Bucureşti, iar prinţul Ştirbey croise în pădure lungi alei pe care le puteai goni în galop, pe un drum bătut, lungime de mai mulţi kilometri. Atât prinţul cât şi trei dintre fiicele lui erau călăreţi cât se poate de buni şi petreceam de minune împreună.Barbu Ştirbey, domnitor al Ţării Româneşti între iulie 1849 - octombrie 1853 şi între octombrie 1854 - iunie 1856, a moştenit Domeniul Ştirbey de la părintele său adoptiv, marele vornic Ştirbey. Având o formaţie intelectuală modernă, pe care i-o asiguraseră şi studiile la Paris, domnitorul s-a consacrat preocupărilor sale politice, intervenind destul de puţin asupra Domeniului, pe care l-a lăsat la rândul său moştenire fiului său, Principele Alexandru Ştirbey (1837-1895). Mai puţin preocupat de politică, Principele, născut şi educat la Paris, a fost în schimb o fire dinamică, cu o înţelegere excelentă a timpului său, care, la îndemnul tatălui său, Domnitorul Barbu Ştirbey, a dezvoltat puternic Domeniul Ştirbey, dându-i o dimensiune industrială şi comercială. Principele a amenajat parcul, a construit Palatul şi Biserica, precum şi numeroase obiective funcţionale, doar parţial prezervate astăzi.

        Barbu Alexandru Ştirbey (1872-1946) a moştenit Domeniul de la tatăl său la doar 23 de ani. Om politic şi, deopotrivă, un întreprinzător abil şi pasionat, educat şi el la Paris, Prinţul Ştirbey a dat Domeniului strălucirea conferită de generozitatea spaţiului şi fericita amplasare, valorificând la maxim potenţialul său economic dar, mai ales, introducându-l în circuitul înaltei societăţi bucureştene.

        Prinţul Ştirbey s-a aflat în relaţii apropiate cu Familia Regală îndeplinind pentru un timp funcţiile de Administrator al Domeniilor Regale şi consilier al Regelui Ferdinand.

        Figuri dintre cele mai importante pentru România modernă au fost adesea oaspeţi preţuiţi ai Domeniului Ştirbey: Ioan Slavici, Vasile Alecsandri, George Enescu, Lascăr Catargiu, Petre Carp, Teodor Rosetti, Mihai Şuţu, Titu Maiorescu, generalul Ion Argetoianu, Carol Davilla, Gheorghe Gheorghiu Dej, Hruşciov, Jean Marais, Belmondo

        În 1917, în Palatul rechiziţionat de armata germană şi-a stabilit locuinţa Mareşalul August von Mackensen şi tot aici a fost negociată pacea cu Puterile Centrale, semnată la 5 martie 1918.

        La puţin timp după moartea tragică, în circumstanţe bizare, a Prinţului Ştirbey, în 1946, întregul domeniu a fost expropriat şi preluat de către Gospodăria Partidului Comunist.

        Domeniul a continuat să fie un loc al unor importante decizii politice, precum şi de vizite şi discuţii pentru liderii politici comunişti, printre care şi Gheorghe Gheorghiu Dej. La Palatul Ştirbey, Hruşciov a semnat, în 1964, documentele legate de retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.

        În 1973, lotul de tenis al SUA a fost găzduit la Palatul Ştirbey şi s-a antrenat pentru finala Cupei Davis pe terenurile de tenis ale domeniului.Începând din 1990, Domeniul a fost preluat în administrarea Ministerului Culturii, apoi de către RAAPPS, fiind în cele din urmă câştigat în instanţă de către moştenitorii familiei Ştirbey şi astfel ieşind complet din circuitul public.La 6 iunie 2007, Domeniul Ştirbey a fost achiziţionat de la moştenitorii familiei Ştirbey de către Bucharest Arena, care l-a redeschis publicului, păstrându-i caracterul de parte a patrimoniului cultural şi istoric naţional şi totodată adăugând noi construcţii care să vină în întâmpinarea aşteptărilor publicului contemporan. Timp de un secol şi jumătate, Domeniul Ştirbey a evoluat constant, adaptându-se schimbărilor economice, fiind martor tăcut la decizii şi schimbări politice, ocrotind o familie de domnitor, primind oaspeţi de seamă, şi rămânând totuşi neschimbat în ceea ce poate de la început i se destinase: o eleganţă simplă, naturală, aerul romantic al parcului, cu arborii săi seculari, un sentiment de libertate, moderată de bun gust, care fac ca vizitatorii să îl simtă familiar, intim, în ciuda istoriei sale copleşitoare, care impune mai curând un respect cald, decât o reverenţă insurmontabilă