În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale. Mai întâi, vânatul a fost considerat "res nullius", fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.

Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători. Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.

După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia. Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%). Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului. Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct.

1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor. Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:

N.aELARU