a

În limba greacă miasmă (miasma) înseamnă pată, murdărie, poluare. Vechii greci considerau miasmele drept emanaţii de vapori sau efluvii nesănătoase cu putere contaminantă care conţineau particule de materie descompusă transmise pe calea aerului. Acestea aveau originea în locurile mlăştinoase sau corpurile în descompunere şi se credea că erau implicate în producerea şi transmiterea bolilor. Teoria miasmatică privind bolile a rămas populară în lumea medicală până către secolul XIX.

În timpul lui Hahnemann miasma desemna generic orice agent morbid capabil să producă o boală. Hahnemann a intuit natura parazitară a unor boli infecto-contagioase cum ar fi sifilisul, gonoreea, lepra, tuberculoza, holera şi altele atunci când vorbea de "fiinţe vii, extrem de mici, invizibile, atât de potrivnice vieţii umane" în lucrarea "The Lesser Writings". De aceea unii homeopaţi (C.Hering, R.Hughes, M.Tyler, B.K.Sarkar, H.Choudhury, etc.) au considerat că Hahnemann a folosit noţiunea de miasme, utilizând terminologia timpului său, pentru a vorbi de agenţii etiologici ai bolilor infecţioase, agenţi biologici, ceea ce astăzi numim bacterii, virusuri, paraziţi... asta cu mai mult de 50 de ani înaintea lui L.Pasteur şi R.Koch !

Alţi homeopaţi, dimpotrivă, au crezut cu tărie în natura non-materială a miasmelor, văzându-le mai degrabă ca predispoziţie, o stare, o "discrazie", cum este cazul cu J.T.Kent, J.H.Allen, J.Paterson şi alţii. G.Vithoulkas, homeopat contemporan, consideră miasma ca o predispoziţie la o boală cronică ce poate avea drept cauze ereditatea, bolile infecţioase grave sau tratamentele alopatice şi vaccinările. În această concepţie noţiunea de miasmă dobândeşte un înţeles mai larg decât un simplu agent cauzal al bolilor. Se poate vorbi în acest context de susceptibilitatea individuală, care în parte se datorează influenţelor unei miasme şi care constituie fondul care facilitează acţiunea agenţilor patogeni.