Medicina familiei a cunoscut un recul în anii 50-70 când medicii s-au specializat tot mai mult. A revenit apoi în forţă începând cu anii 80, devenind chiar o specialitate medicală, fenomen impulsionat de cele mai multe guverne şi case de asigurări de sănătate. Acestea observaseră o tendinţă a sistemului medical de a deveni din ce în ce mai scump şi - paradoxal - mai haotic, pe măsură ce creşte gradul de specializare a medicilor. Medicina familiei este centrul (sau miezul) specialităţilor medicale, raportul său cu celelalte specialităţi medicale fiind ca raportul dintre strategie si tehnica de luptă. Rolul medicului de familie este deci cel de strateg al stării de sănătate a omului sănătos sau bolnav. Aşa cum Asclepios a avut două fiice: Hygeia şi Panaceea, medicul de familie este axat deopotrivă atât pe prevenirea stării de boală cât şi pe combaterea bolii deja apărute. În cele mai multe cazuri el face asta singur: uneori însă apelează la ajutorul calificat al colegilor săi de alte specialităţi, fiind în această situaţie dispecer de caz şi avocat al pacientului în faţa haţişurilor sistemului medical. Calităţile unui bun medic de familie sunt (dincolo de competenţa pur profesională - valoare a oricarei specialităţi medicale): de a explica limpede pacienţilor lucruri legate de sănătatea lor, de a-i informa în privinţa tuturor opţiunilor posibile privind prevenirea bolilor, diagnosticul şi tratamentul; de a putea fi uşor de găsit şi de abordat de către pacienţii săi; de a avea relaţii şi legături în lumea medicală şi de a avea noţiuni de legislaţie medicală. Pentru ansamblul sistemului medical (alcătuit din pacienţi, specialităţi medicale sectoriale, specialişti în politici de sănătate, farmacişti, etc) medicina de familie este ceea ce este logica pentru filozofie sau ceea ce este placa de bază pentru computerul de pe care tocmai citiţi aceste rânduri.