Dreptul international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor” .

Inegalitatile care apar în mod firesc între state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

În cazul comiterii de catre un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul victima, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de catre organele O.N.U. sa aplice sanctiuni. În cazul comiterii de catre un stat, prin reprezentantii sai, a unei crime internationale, oricare dintre statele membre ale comunitatii internationale are interesul sa constate producerea actului ilicit si sa sanctioneze statul vinovat de încalcarea ordinii publice internationale.

Obiectul  dreptului  internaţional  îl formează  relaţiile  internaţionale,  în  cadrul  cărora  relaţiile  dintre  state reprezintă   domeniul   cel   mai   cuprinzător.   Relaţiile   internaţionale   nu formează,  însă,  în  totalitatea   lor,  obiectul  de  reglementare  al  dreptului internaţional,  relaţiile  internaţionale  fiind  deosebit  de  variate:  politice, economice, juridice, culturale etc. Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare  numai  acele  relaţii  juridice  internaţionale  în  care  statul acţionează  ca purtător de suveranitate.

Fundamentul juridic al dreptului internaţional public

Fundamentul  juridic  al  dreptului  internaţional  public  îl  constituie acordul    de    voinţă    al    statelor    suverane    care    compun    societatea internaţională.  În  lipsa  unor  autorităţi  publice  cu  atribuţii  legislative, administrative sau judecătoreşti  suprastatale, prin intermediul cărora să se adopte norme juridice şi să se impună respectarea lor, forţa obligatorie a dreptului internaţional se întemeiază pe acordul ce se realizează între state. Statele  suverane,  în  condiţii  de  deplină  egalitate  în  drepturi  şi  pe  baza liberului lor consimţământ, în cadrul unui proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice care duc la formarea dreptului internaţional. Caracterul  coordonator  al  voinţei  statelor  stă  la  baza  obligativităţii dreptului  internaţional,  a  aplicării  şi  respectării  normelor  sale.  Normele juridice obligatorii în relaţiile dintre state constituie astfel emanaţia propriei lor   voinţe,   liber   exprimată,   aşa   cum   aceasta   rezultă   din   convenţii internaţionale sau cutume acceptate ca exprimând reguli de drept.

Dreptul internaţional şi morala

Între morală şi dreptul internaţional există legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă. O mare parte a principiilor şi normelor de drept internaţional îşi au originea în normele morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internaţional, la rândul său, influenţează regulile morale ale raporturilor  interstatale,  contribuind  la  dezvoltarea  acestora  în  raport  cu cerinţele vieţii internaţionale bazate pe drept. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor Dreptul  internaţional   constituie   un   mijloc   de   orientare  şi   de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite de acestea prin principiile şi normele de drept internaţional. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu  principiile  şi  normele  de  drept  internaţional,  de  care  nu  pot  face abstracţie în fiecare poziţie pe care o adoptă faţă de o problemă a vieţii internaţionale. Politica  externă  a  statelor,  la  rândul  ei,  contribuie  la  dezvoltarea dreptului internaţional, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.

Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice de drept intern de natură civilă, comercială, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu un element străin. Prin normele sale, el rezolvă, în general, conflictele de reglementare dintre legile interne ale diferitelor state cu privire la o anumită instituţie juridică. Elementul de extraneitate al normelor  sale  nu  dă  dreptului  internaţional  public  un  caracter  de  drept internaţional, în obiectul său de preocupare neintrând relaţiile interstatale.

Dreptul internaţional şi dreptul intern

Dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional sunt două sisteme de drept diferite, care se întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care le creează pe amândouă. Dreptul internaţional   constituie într-o importantă măsură proiecţia în planul  relaţiilor  internaţionale  a  normelor  de  drept  din  legislaţia  internă  a statelor,  dreptul  intern  împrumutând  dreptului  internaţional  conceptele  sale juridice fundamentale şi tehnicile sale juridice, iar unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementării juridice internaţionale. Dreptul  internaţional,  la  rândul  său,  exercită  o  puternică  influenţă asupra legislaţiei interne a statelor, îmbogăţind-o prin normele sale, care sunt  încorporate  în  legislaţia  internă  şi  trebuie  respectate  ca  şi  normele interne. În acelaşi timp, dreptul internaţional influenţează dreptul intern al statelor  în  sensul  unificării  unor  concepte  şi  reglementări  existente  în diferite  ţări,  pentru  ca  acestea  să  fie  în  consens  cu  normele  de  drept internaţional,  existând  în  acest  sens  un  proces  de  internaţionalizare  a dreptului intern. Străinul este o persoană, cetăţean al altui stat, care se află permanent sau temporar pe teritoriul unui stat fără a avea şi cetăţenia acestuia. Regimul juridic al străinilor se stabileşte de către fiecare stat, ţinând seama  şi  de  regulile  de  drept  internaţional,  precum  şi  de  prevederile convenţiilor   bilaterale   care   se   încheie   între   state.   Potrivit   dreptului internaţional, străinii nu se pot bucura de drepturile politice, nu pot fi numiţi în funcţii politice sau militare, nu efectuează stagiul militar obligatoriu, dar se bucură de toate celelalte drepturi fundamentale ale omului. Intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul unui stat pot fi supuse unor restricţii: străinul poate, în condiţiile legii, să fie expulzat sau extrădat. Dreptul de azil este dreptul pe care îl are un stat de a aproba intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în ţara lor pentru concepţiile sau activitatea lor politică. Există două feluri de azil: azilul teritorial (politic) şi azilul diplomatic. Expulzarea  străinilor  este  o  măsură  de  siguranţă,  cu  caracter administrativ, prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini să părăsească  teritoriul  său  în  cel  mai  scurt  timp.  Măsura  se  ia  în  scopul ocrotirii  ordinii  juridice  a  statului,  pentru  raţiuni  de  securitate,  politice, economice sau de altă natură. Extrădarea străinilor este actul prin care un stat predă, la cererea altui  stat,  o  persoană  aflată  pe  teritoriul  său  în  vederea  cercetării  sau judecării  acesteia  pentru  săvârşirea  unei  fapte  penale  ori  în  vederea executării pedepsei, dacă anterior a fost condamnată de către o instanţă de judecată.

Regimul juridic al refugiaţilor

Refugiatul este un străin sau o persoană fără cetăţenie care, pentru variate motive de persecuţie, nu poate sau nu doreşte să se întoarcă în ţara de origine, fiind astfel lipsită de protecţia acesteia. Statutul de refugiat se acordă întotdeauna în mod individual şi numai dacă se constată că motivele de persecuţie invocate sunt întemeiate. Protecţia  priveşte  acordarea  de  către  statul  primitor  a  dreptului  de şedere, după un regim similar străinilor, precum şi a unor drepturi care să permită integrarea lor. Asistenţa se referă la măsuri de ajutorare, implicând sprijin  material,  financiar,  asistenţă  socială,  locuinţe  etc.,  care  să  facă posibilă şi convenabilă şederea lor pe teritoriul statului primitor.