Elena Vacarescu (1864 – 1947)

O viata… un roman românesc

S-a nascut în toamna anului 1864, la Bucuresti, intr-o casa aflata undeva în zona Dealului Mitropoliei, care a fost darâmatra pentru a se lasa loc Bulevardului Regina Maria.

Tatal – Ion Vacarescu – se trage din nemul Vacarestilor, famile de vechi boieri munteni, patrioti si cultivati, cum este Ienachita Vacarescu – poet, filolog si istoric român sau Barbu Vacarescu – ultimul Mare Ban al Craiovei.

Mama – Eufrosina (Frosa) nascuta Falcoianu – se trage dintr-o veche familie de boieri olteni cunoscuti din timpul lui Mihai Viteazul, prezenti în toate cronicele de altadata ale Valahiei.

Pleaca apoi la Paris unde unde audiaza cursuri de filosofie, estetica si istorie în cadrul Universitatii Sorbona, iar arta poetica îi este desavârsita sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme.

Anul 1888 îi va schiba viata. Întoarsa în tara cu spiritul patruns de cultura occidentala si cu speranta regasirii satului românesc si a padurii de la Vacaresti, este invitata de regina Elisabeta (Carmen Sylva) la palat, pentru a face parte din suita sa ca domnisoara de onoare. Regina aflase de preocuparile Elenei de la generalul Theodor Vacarescu, unchiul tinerei poete (care debutase cu un volum în 1886) si maresal al palatului.

În anul urmator 1889, publicarea „Rapsodului Dambovitei”, o culegere de cântece populare adunate de ea si traduse în limba germana de regina, îi va asigura faima europeana datorita aparitiilor succesive în diferite tari.

Fiind o apropiata a reginei si a familiei regale, Elena îl cunoaste pe Ferdinand, printul mostenitor al Coroanei. Între cei doi tineri se înfiripa o dragoste romantica, încurajata de regina a carei afectiune pentru donisoara sa de onoare este din ce în ce mai mare. Cei doi tineri se logodesc în secret. În epoca, aceasta logodna este considerata o mezalianta, mai ales ca statutul casei regale impunea casatoria printului mostenitor cu o printesa straina.

Regele intervine autoritar si dragostea lui Ferdinand si a Elenei era retezata brusc si dureros. Elena a fost exilata, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen amenintând cu sinuciderea si insasi regina Elisabeta a fost trimisa, drept pedeapsa, la resedinta familiei sale din Neuwied.

Consolata si încurajata de prietenii sai literati, Elena Vacarescu se stabileste la Paris.

Aici deschide un salon literar prin intermediul caruia îsi începe ascensiunea în mediul cultural francez. Salonul ei literar cunoaste gloria unor nume precum Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle.

Publica numeroase volume de poezii, proza, culegeri de literatura populara româneasca, traduse în limba franceza, volumul de memorialistica „Regi si regine pe care i-am cunoscut” si chiar piese de teatru. Îsi construieste astfel o personalitate literara care se înscrie în seria romantismului feminin de la sfârsitul sec. XIX si începutul sec. XX alaturi de Veronica Micle, Elena Farago, Matilda Cugler-Poni, Maria Cuntan, Renee Vivien, Lucie Delarue, Anna Brâncoveanu de Noailles.

Spre deosebire de compatrioatele sale ramase în tara, mostenitoarea talentului Vacarestilor are avantajul spatiului parizian în care se integreaza, transformând tara de exil în tara de adoptie cu contributia unei intense activitatati publicistice în Fanta si Anglia.

Dupa doua decenii de la alungarea din tara, faima sa ajunge si la Bucuresti ca o simbolica razbunare a nedreptatii suferite din partea constrângerilor politice ale vremii.

În timpul primului Razboi Mondial participa de la Paris, asa cum regina Maria si Martha Bibescu o faceau în tara, la propaganda în favoarea intrarii României în razboi alaturi de Anglia si Franta. Totodata militeaza pentru recunoasterea de catre aliati a cererilor românesti privind realizarea României Mari.

Dupa razboi, datorita legaturilor pe care le are în lumea diplomatica, a spiritului ei combativ si a notorietatii de care se bucura, este una dintre putinele femei care iau parte la Conferinta de Pace de la Paris, ca membra a delegatiei române. Astfel se deschide drumul diplomatic al Elenei Vacarescu.

Numita Secretar General al Asociatiei române de pe lânga Societatea Natiunilor, asista la sedinta de constituire a acestui organism international, precursorul ONU, precum si la sesiunile ce au urmat. În 1922, la Societatea Natiunilur este numita membru permanent al Comitetului de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuala, iar peste doi ani va participa alaturi de nume sonore, precum Paul Valery, Albert Einstein si altii, la fondarea Institutului International de Cooperare Intelectuala.

Activitatea culturala îi este recunoscuta prin primirea în Academia Româna, în 1925, ce-si deschidea portile femeilor, iar doi ani mai târziu presedintele Frantei îi va înmâna ordinul Legiunii de Onoare.

În 1930 a fondat Comitetul International pentru Difuzarea Artelor si Literelor prin Cinemetograf ce va avea o sectie si în România, iar în 1937 înfiinteaza premiul ce-i va purta numele, decernat de Comitetul Femina pentru critica si istorie.

Elena Vacarescu moare în 1947, fara a se fi casatorit vreodata, iar corespondenta cu Ferdinand a continuat – chiar si dupa despartirea lor – aproape pe toata perioada vietii acestuia. În 1959, osemintele Elenei au fost aduse în România, unde au fost reînhumate în cripta familiei Vacarescu din Cimitirul Bellu. Adica acasa, asa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina Romaniei.