| | | | | | Detalii | |  | | | Neamul silvicultorului Gheorghe Postolache a iubit dintotdeauna ciobania. Si tatal, si bunicul si strabunicul au avut oi. Gospodari de vaza intre valenii Doftanei, barbatii familiei au tinut traditia cu sfintenie, ca pe o religie. Chiar si in timpurile vitrege ale comunismului s-au ocupat de cresterea animalelor. Cand a inceput sa se vorbeasca intai despre turismul rural, dupa 1990, in mintea lui Postolache a incoltit un gand: "Ce-ar fi", si-a spus, "sa nu mai pierdem timpul pe la pietele Campinei si Ploiestiului, sa vindem branza si ouale cu taraita? N-ar fi mai usor sa-i aducem pe cumparatori acasa? Sa le aratam la fata locului cum traim si ce mancam? Sa-i poftim sa manance cu noi, sa ia loc, dupa datina, pe trunchiuri retezate de copaci, la mesele groase de lemn?" Zece ani au trecut pana cand acest vis haiducesc al brigadierului silvic a prins viata. Ani de greutati financiare, de munca pe branci, de invatatura asidua. A luat chiar un tren spre Budapesta, la "training" pe cheltuiala americana, dorind sa sparga barierele mentalitatii locale, in directia aratata de cei cu mai multa experienta. In timp ce pensiunea se inalta cu incetinitorul, din lipsa de bani, Postolache a pregatit terenul, incurajandu-si vecinii sa construiasca bai pe langa dormitoarele cele bune, sa ridice standardul curateniei, sa fie mai atenti cu igiena laptelui si a celorlaltor alimente din gospodarie. Unii au inteles, altii privesc si astazi cu invidie peste gardurile unde oamenii obositi ai oraselor petrec ca in basme. A sunat intr-o zi seful unui grup din Targu-Jiu: "Suntem 45 de insi si dorim cazare si masa". Gheorghe a plecat in vecini, sa gaseasca locuri de dormit. La "Craita" nu incapeau mai multi de 25. Pana la urma, s-a lasat pagubas, grupul era mult prea mare pentru posibilitatile vecinatatii. "Este pacat", spune, "astfel de ocazii nu se pierd niciodata. Desi nu ne plac grupurile prea mari, sunt situatii cand facem si exceptii, de dragul celor care nu-si permit sa-si construiasca propriile case de vacanta. Dupa cum au pornit lucrurile in ultima vreme, eu cred ca in doi ani batem Branul! Asteptam concursul Primariei, publicitatea pe care ne-a promis-o prin Internet." Cand si-a luat curajul de a-si deschide casa oaspetilor oraseni, Gheorghe Postolache si-a invitat prietenii din Bucuresti la o pastrama cu mamaliga. A fost o seara de pomina, cum nu s-a mai vazut pe Vale. De indata au aflat si altii, s-a dus vestea din om in om. Lucrul bine facut isi cerea dreptul la recunoastere. "Craita" - un nume de legenda, purtat de o printesa ucisa de turci - se numara deja printre atractiile irezistibile din turismul rural ecologic. Sa locuiesti intr-o camera de 22 m2 pentru numai 10 euro pe noapte si sa platesti tot atat pe mancare, cand iti sunt deschise usile cu drag, ca unei rude apropiate - iata ospitalitatea perfecta pe care o familie simpla de la munte a reusit s-o impuna in mod natural si convingator. Gheorghe si Puia Postolache, ajutati de parinti, de verisoara Catalina si de vecinul Dragos, un fost bucatar de trei stele (chemat numai cand grupurile sunt prea mari), au luat, pana la urma, "in antrepriza" fericirea de a fi si de a te simti ca acasa. | | | | | | | | | |
![[Image #1]](https://assets1.ghidul.ro/media/foto_video/10/387/64295/foto/thumb/209052.jpg)
