Autoritatea părintească

Motto: „Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea.” Nicolae Iorga De peste cinci ani lucrez cu copii şi cu părinţii lor. Am început cu copiii cu tulburări din spectrul autist, apoi cu copiii ‚tipici’ , cum sunt numiţi în literatura de specialitate. Fiecare copil este minunat, este unic şi ne aduce provocări de tot felul, indiferent dacă are sau nu o încadrare în DSM V sau ICD 10, din punct de vedere psihiatric (DSM V este un Manual de Diagnostic şi Clasificare Statistică a Tulburarilor Mintare, iar ICD 10 este o Lista tabelară a bolilor). Nu voi scrie despre autoritatea părintească din punct de vedere juridic, dar, viaţa m-a facut să înţeleg şi parte din aceste aspecte, personal trecând prin “divorţ cu minor”. Tema unei emisiuni la care am participat înainte de Crăciun a fost “Autoritate părintească vs Custodie comună”. Ceea ce din start ne duce cu gândul că în viaţă mai sunt momente în care cei doi parinţi nu mai formează un cuplu, iar de aici pot începe o serie întreagă de disensiuni care au un efect devastator asupra copiilor.

Mi-am pus întrebarea, firească, de altfel, când începe să existe “autoritatea părintească” şi când se termină? Din punctul meu de vedere “autoritatea părintească” începe din momentul în care cuplul îsi planifică aducerea pe lume a unui copil şi încetează în momentul în care părintele pleacă din această dimensiune.